Când vei fi plecat, copile

Azi ești la mine în brațe. La fel ca ieri, la fel ca mâine. Și, cu toate astea, gândul îmi zboară spre alte timpuri. Când sper să îmi fi rămas mirosul tău în nări și amprentele tale pe piele.

Când vei fi plecat, voi avea timp să meditez; voi avea loc în pat; mă voi trezi târziu. Voi avea timp să fac băi lungi și spumoase singură. Și rațele vor fi plecat demult.
Voi avea timp de întâlniri romantice cu soțul meu.
De ore de masaj.
De sărituri cu parașuta.
În mașină va fi atâta loc de bagaje, dar ce folos? Nu vom avea cu ce le umple.

Când vei fi plecat voi închide ochii, să îmi amintesc privirea ta care fuge până în suflet de fiecare dată când te îmbrățișez la sân.

Când vei fi plecat va fi prea liniște.
Voi învăța prea puține cuvinte noi și mă voi juca prea puțin cu plastilină.
Când vei fi plecat îmi va fi dor să mă trezesc lângă tine; să îți tai ardeii în bucățele mici. Să inventez poezii și cântecele la care să râzi.

Când vei fi plecat voi fi înțeleaptă și nu îți voi spune cât de mult îmi lipsești. Și voi fi rămas cu atâta dragoste de oferit încât să umple orice distanță fizică ar fi între noi.

Dar, oriunde te vei duce, când vei fi plecat, vom fi tot împreună.

plecat
Copii plecând; Sursă: pexels.com

De ce îmi place să îmi port puiul

Până foarte aproape de naștere, îmi erau străine toate noțiunile de baby-wearing, diversificare și altele din lumea bebelușească. Nu știam decât că îmi iubesc puiul și că vreau să îl simt aproape, să mă bucur cât mai mult de această perioadă, despre care toată lumea se plânge că trece prea repede… și când apar regretele este prea târziu pentru a retrăi aceste momente de necomparat cu niciunele altele.

Adeptă a moderației, nu am fost vreo fanatică a vreunei direcții. Am ales conștient să îmi port puiul, dar să am și un cărucior, care mi-a folosit nespus în zilele caniculare sau atunci când aveam muuult de colindat și ne trebuia ceva portabil în care să ținem “bagajele bebelușului” și care să se transforme rapid într-o masă de înfășat :).

Însă, de când a venit frigul, purtatul este mai delicios ca niciodată. Îmi place să ies, în fiecare zi, la “ora magică”, cu bebelușul meu. Deși, de cele mai multe ori, vedem același parc prin ochii strânși din cauza vântului care ne bate în față sau a soarelui care ne tachinează obraznic de parcă nu ar ști că e decembrie, mi se pare că părăsim dimensiunea reală și că ne proiectăm undeva, doar el și eu, doar eu și el. Îmi place să îmi port puiul. Îmi place să îi simt respirația caldă și corpușorul lipit de al meu. Îmi place să îi văd năsucul roșu, singurul care dă “nas în nas” cu frigul de afară. Îmi place să îi miros spațiu dintre gât și ureche, care miroase a lapte matern, de unde și porecla – “Lăptosul”. Îmi place să îl aud cum își cântă să adoarmă. Și, pur și simplu, mă plimb cu el la pieptul meu, cea mai de preț meditație pe care am cunoscut-o. Fără să îmi doresc un loc nou, fără să îmi doresc comunicare sau o activitate. Ne plimbăm, inimă lângă inimă, ca și cum am fi o singură persoană ascunsă sub gecile groase și protecția pufoasă.

Și îmi dau seama, zi de zi, ce norocoasă sunt că îmi port puiul. Că îl am, că am aflat că îl pot purta, că se lasă purtat, că am capacitatea fizică să îl port, că încă îmi adoarme în brațe, că e al meu și că sunt mamă.

Suntem niște norocoși pe acest pământ și ar trebui să ne aducem mai des aminte. Dar, până una-alta, purtați-vă puii! 🙂